CÂNTEC FARĂ LUNĂ
E gălăgie in scara
blocului meu .
O babă ,
aruncă cu pietre-n ciobani .
Liniştea
serilor
mi-e tulburată de sute de ani.
E multa mizerie-n scara blocului meu.
Un grup de golani
manâncă seminţe pe trepte .
O altă babă ,
aruncă cu pietre , cu bolovani .
I-atât de seară
în sufletul meu…
Îmi cad frunzele ,
veştejite ,
ca nişte babe-nţelepte .
Ciobanii aruncă cu pietre în mine ,
golanii
mă-njură
mâncând seminţe pe trepte .
Şi păsări de gheaţă
mi se-nfig in picior ,
şi crengile-mi curg
ca din ceară .
E toamnă ,
e iarnă ,
pe scara blocului meu ;
iar treptele-s moi
ca nişte turte
din ceară .
CÂNTEC
De astăzi cedri
cresc în vii.
Din ramuri
vreau să mă desprind,
în bulgări
negri
mă prefac,
și frunzele mi le întind;
și verdele
îl strâng în mâini,
și seva-mi curge
în deșert,
și-n mii de cioburi mi se sparg
cristalele din arlechini.
Dar caii mi se scurg
în nori.
În asfințit,
ca un copac,
mă rătăcesc printre culori…
Mă-ntind
cu palmele sub cap
pe câmpuri
terne
cu ciulini;
când turme rătăcite-mi vin,
copacii,
toți,
mi-au amuțit.
Sălbatic,
parcă,
și ursuz,
mă-mbrac în umbre de coioți
ce rătăcesc prin mărăcini,
și-aștept
tăcut și incolor.
Sunt un arbust desțelenit,
…atât de-absent
și de străin…
Și-aș vrea să zbor
peste
apus,
și m-aș inveșmânta cu-n nor,
și aș gusta,
și-aș mirosi lumina lunii de pe cer,
dar tălpile
îmi sunt din fier
și aerul
otrăvitor…
iar albul lumii mi-este atât
de insipid,
de inodor…
AUTOCOLANT DE SEARĂ
Afară s-a-nserat.
Copacii
Au devenit, dincolo de perdea, pete negre.
Câţiva stropi,
indiscreţi,
îmi lovesc în fereastră;
şi-a aţipit şi floarea
cu ramuri ostenite
plecate
peste glastră.
Obiectele din casă îşi descompun culoarea.
O carte întredeschisă,
mi-a obosit în braţe.
Acum,
pachetul de ţigări uitat pe masă,
refuză să mă cheme.
Mi-e somn...
şi parcă o himeră ar vrea să mă doboare
cu un sărut pe gene.
Afară nu sunt stele, nici semilună, doamnă!
Afară s-a-nserat
iar cerul a asfinţit de toamnă.
de Ovidiu Orbesteanu
UMBRELE VIORII
Stau tolănit pe-o bancă,
cu umărul pe-un gard.
Copacul
dinspre vale
a devenit fantomă.
Nea Stancu lăutarul
îmi cântă la vioară
balada fără nume cu izmă de pelin.
Arcuşul urcă-n trepte
şi tulbură amurgul...
Acum
îmi este frig
şi-mi este atât de seară...
Mă mir că nu e lună iar ceul nu-i senin,
dar vreau s-ascult balada
a nu ştiu cata oară.
S-a imbătat Nea Stancu,
s-a imbătat de vin.
M-am imbătat si eu de sunet de vioară.
Stau tolanit pe-o bancă,
cu umărul
de gard,
si-mi este aşa de frig
si-mi este
atât se seară.
de Ovidiu Orbesteanu
ONIRIC
Trec lebede pe lacuri cenuşii
lasând pe valuri umbre de himere;
au foc in ochi si suflete pustii
si-n piepturi duc ecouri de tacere.
În negrul nopţii cu reflexe indigo,
tolerate pe un petic de hartie,
se răsfaţă-n ritmuri de tango
inexistenta umbră arămie.
Cu ochi şi frunze zugrăvite pe coroană,
un arbore sihastru si tăcut,
la rându-i ornament pe o maramă,
se stinge-n umbra visului trecut.
de Ovidiu Orbesteanu
ANGOASĂ
Cerul, roşu .
Pălăria
e albastră .
Două umbre îmbrăţişate,
Dezbrăcate,
Par lipsite de contur .
Calul fără corp
le paşte
intunericul macabru
dimprejur .
Luna galbenă,
din mijloc,
chioară ca un felinar,
luminează chipul umbrei
c-un aspect atât de straniu,
de bizar...
Două păsări indiscrete,
zboară aiurea
peste cer,
lăsând umbre alungite
peste ramuri,
peste garduri ruginite...
Doar coloanele din fier
stau de pază,
neclintite.
Nu se-aude niciun sunet.
E-ntuneric.
Noapte .
Angoasă .
Ceaţă densă...
Cartier .
de Ovidiu Orbesteanu
HIMERE
Într-o noapte ,
am visat că o pasăre uriaşă
a mâncat un copac,
iar soarele galben,
ascuns
intr-un sertar,
furios,
şi-a ridicat braţele către un alt soare
imaginar.
Stelele,
mărgelele-nchipuite ale mamei,
erau răsfirate , anapoda ,
pe un calendar
expirat
şi uitat în acelaşi strâmt şi insalubru sertar.
(Visele ne-mplinite,
ne lasă, adesea,
un gust amar.
Mările lumii
au menirea să spele,
aşadar,
iluzii,
multe şi ieftine…
ca nişte obiecte inerte
de pe rafturile de scanduri uzate
ale unui bazaar).
Altă dată am visat
( de necrezut ! )
un măgar.
Între mine şi el se afla o oglindă imensă.
Visul a devenit
greu
atunci când m-am dumirit că
dihania mirată ,
din faţa mea ,
eram eu .
NOAPTE ÎNSTELATĂ
I-atât de noapte afară…
O lampă stradală
pictează cu umbre pe garduri;
-pictură murală și efemeră -
Un om și-o mârțoagă,
se plimbă pe stradă,
iar gardul de piatră dispare treptat.
Deasupra, prin crengi,
fragmentat
de ramuri, de cabluri,
se-ntinde
imensul cer instelat.
I-atât de noapte
pe stradă…
Nocturnă pictată cu negru pe negru.
Totul se stinge,
totul se șterge,
treptat,
sub aripa nopții,
sub ceru-nstelat.
de Ovidiu Orbesteanu
UN CANTEC URSULUI POLAR
Aici zăpada nu ajunge niciodată .
Eşti ursul roşu, ursul polar,
şi eşti frumos !
Eu stau la masă .
Mă-ntind şi iau al treilea pahar
şi beau
în cinstea ursului polar.
Privesc
şi beau...
Ce urs frumos !
Şi este roşu ursul polar.
Mă-ntind si iau al patrulea pahar
şi beau, şi beau...
şi iarăşi beau,
încet
pahar după pahar
în cinstea ursului polar.
de Ovidiu Orbesteanu
UN COPAC
Un copac a murit
sub privirea mea.
L-am găsit singur,
atât de singur,
în mijlocul unei păduri.
I-am căutat inima să i-o mângâi,
dar nu i-am gasit-o.
I-am căutat sufletul să i-l mângâi,
dar nu i l-am găsit.
I-am căutat fruntea...
Zadarnic !
nu i-am gasit-o.
Un copac fara inimă,
fară suflet,
fară frunte...
A murit.
de Ovidiu Orbesteanu
de Ovidiu Orbesteanu
MITRIŢĂ
de Ovidiu Orbesteanu
( publicata in revista "LaPunkt" )
Mitriţă, cu un buchet mare de flori în braţe, făcu
un pas în holul de la intrare şi zise cu o privire mirată :
-Ce vă
uitaţi, mă, aşa, chioraş, la mine? Ce, nu sunt binevenit? Am auzit-o pe Irina
că azi e ziua lu’ tanti Stăncuţa şi am venit să îi aduc un buchet de flori. Ii
dau florile şi plec, nu am venit să stau.
Mitriţă, cu florile în braţe, se clătina pe
picioare iar ochii îi sclipeau tulburi în cap, în timp ce o claie mare de păr
îi intra răvăşită în ochi.
-Iaaaa !
Ia uitaţi-vă la ăsta, zice Irina, uitaţi-vă la el că e mort de beat ! De unde
vii, mă, prăpăditule ?
Florică, bărbatul sărbătoritei, pus pe şotii
ca-ntotdeauna şi dornic să se distreze puţin, îl invită pe Mitriţă în casă.
- Mitriţă, vino, nene, încoace, ce stai în uşă?
Păi ce, ai venit la străini? Intră înăuntru ! Uite, stai colea jos pe scaun.
Mitriţă se aşeză pe scaun, cu coatele pe masă şi
cu o căutătură tulbure îi privea pe toţi crucis în timp ce faţa îi era schimonosită
de un zambet tâmp ce îi însoţeşte, adesea, pe cei care au consumat o cantitate
considerabilă de alcool. Din când în când, sălta o mână şi îşi trăgea cu
degetele prin păr, ridicându-şi coama ciufulită care, în momentul următor, îi
cădea înapoi pe frunte, intrându-i iarăşi în ochi.
-Unde ai
fost, mă? Spune odată ! zise Irina, nerăbdătoare să afle de unde venea atât de
cherchelit fratele ei mai mic.
Florică, rânjind dinţii lui cei mici, îl privea cu
nişte ochi mari şi curioşi care abia aşteptau să afle pe unde umblase acest
tânăr ce tocmai sosise atât de afumat, şi care, şezând acolo cu coatele pe
masă, se imbăta, parcă, văzând cu ochii, din ce în ce mai tare.
-Am fost
la restaurant, dom’ne, unde să fiu? Am fost cu nea Mărin Aldreacu şi cu Fane
Douăroţi, începu Mitriţă să povestească. Ne-a invitat nea Mărin, că a ieşit la
pensie şi a vrut, neapărat, să ne cinstească. Ne-am întâlnit cu el, pe stradă,
în colţ, la Botul Calului, şi când ne-a văzut, ne-a şi strigat : Bă, zice el,
veniţi încoace, cârlanilor, că tocmai la voi mă gândeam ! Acum, se gândea, nu
se gândea, nu ştiu dar ne-a dus direct la restaurantul Dunărea şi a comandat,
din prima, treizeci de beri. Câte zece de căciulă. Păi ce faci, bre, nea Mărine,
zice Fane, te chitişi să ne îneci? Ha,ha,ha, începe nea Marin Aldreacu să râdă.
Păi eu când eram de vârsta voastră, beam o damigeană de cinci kile de ţuică,
bă, şi voi vă înecaţi din zece beri? Ha,ha,haaa, râse iar nea Marin şi îşi
scoase de pe cap basca lui cu moţ şi izbi cu ea de masă, de la umăr. Hai, zice el,
luaţi de beţi ! şi după ce înhăţă o sticlă de pe masă, o ridică în sus și
ciocnirăm : trooonc! de răsună în toată încăperea. Să dea Al de Sus să mănânc
pensie treizeci de ani, zise, şi când puse sticla la gură, gâl-gâl-gâl şi a
respirat în fundul sticlei. Și uite aşa,din vorbă-n ciorbă, le băurăm pe toate.
Ei, după ce am băut-o pe ultima, noi eram cu ochii pe plecare dar nea Mărin,
nimic ! Staţi aşa că nu pleacă nimeni! Şi mai comandă încă treizeci de beri.
Aoleooo, zice Fane, nea Mărin ne-a chemat aici ca să ne omoare ! Fane, se răţoi
nea Mărin Aldreacu, cu nişte ochi roșii ca focul, taci din gură că nu moare
nimeni ! Dacă moare vreounul, îl plătesc eu. Şi uite aşa, tura-vura, dai cu
vorba, ne-am apucat să le bem și pe alelalte. Bă, şi cum stam noi acolo, îl văd
pe nea Mărin că lasă capul, aşa, în jos, şi cade pe gânduri. Şi cum sta el,
aşa, şi nu zicea nimic, odată se uită la noi cu nişte ochi pierduti şi spune :
bă, băieţi, bă, am muncit toată viaţa ca un rob, am muncit pe şantier, am fost
miner, am muncit şi la colectiv, am muncit şi în industrie şi, după ce lasă iar
capul în jos şi tace niţel, iar se uită la noi şi zice : şi uite a venit acum
vremea să ies la pensie. Bă, şi când o să termin cu toate şi m-oi vedea eu
liber ca pasărea cerului, vreau să mă apuc să mint. Ce să faci bre? îl întreb
eu mirat. Să mint, îmi răspunde el. Păi de ce să minţi, bre, nea Mărine, îl întreabă
Fane, şi pe cine să minţi? Uite aşa,
răspunde nea Mărin, să mint, să mint pe toată lumea. Să mint să îngheţe apele.
Când m-o întreba unu’ cât e ceasul, eu să îi spun că e cu o oră mai puţin şi el
să piardă trenul şi eu să mă râd, să mă râd, să mă tăvălesc pe jos. Şi când m-o
întreba altul unde e piaţa, eu să îi arăt în partea ailaltă, şi el să se ducă în
mă-sa şi să îi piară foamea până o găsi
piaţa, şi eu să mă râd iar, şi iar...uite aşa de-al dracu ! Fane se uită la
mine cu nişte ochi miraţi, îl privi pe nea Mărin, apoi se uită iar la mine și-mi
zise: bă, ăsta cred că s-a îmbătat rău de tot. Cred că dacă mai bea încă două
beri îl ducem acasă la spinare, pe rând. Cine s-a imbătat băăăă, nasolule,
băăăă, îl aud pe nea Mărin, eu? Păi eu când eram tânar beam o damigeană de
ţuică, uite aşa, şi se lăsă pe spate să ne arăte nouă cum bea el ţuica şi odată
îl văd că dispare. A căzut ca berbeleacu’ pe spate şi îi rămăseseră doar
picioarele în sus. Am sărit să îl ridicăm, dar până ne-am aplecat noi, unu’ de
la masa ailaltă, care şedea şi bea singur, s-a şi aplecat și l-a apucat pe nea
Mărin de subţiori şi, hop ! înapoi cu el pe scaun. L-am luat, l-am scuturat,
i-am aşezat hainele că se răsuciseră pe el, din smucitura aia, şi după ce ne-am
așezat la loc pe scaune, ăsta de la masa ailaltă, de l-a ridicat pe nea Mărin,
ne intreabă : ce, pot să stau şi eu cu voi la masă, că sunt singur şi nici
coniacul nu intră când eşti de unul singur? ca el bea coniac. Da, poftiţi, îi
răspunde Fane politicos, iar ăsta se şi asează. Nea Mărin, se înmuia de la
jumate de parcă era din cauciuc şi se lăsa când pe o parte, când pe alta iar
ochii i se învârteau în cap ca două tiribombe. Bă, Mitriţă, îmi zice Fane, fii
cu ochii pe el, că ăsta dacă mai cade odată îşi sparge capul pe jos. Nici nu
termină Fane de zis că îl văd pe nea Mărin că se apleacă uşor înainte, pune
palmele pe masă şi cade cu capul pe mâini. Lasă-l aşa, zice Fane, lasă-l să
doarmă acolo, că până terminăm noi berile astea poate îşi mai revine niţel.
Ăla, de se aşezase la masa noastră, era aşa, cam la vreo cincizeci de ani,
bondoc, şi pleznea de gras. Unde lucraţi, bă, baieţi? se bagă în vorbă ăsta
gras, după ce mai bău o gură de coniac. În Combinat, nene, îi răspunde Fane,
suntem muncitori, în Combinat. Dar matale ce lucrezi? Eu, sunt colonel de
armată, răspunde grasul. Da’ era îmbrăcat în civil, nu era în haină militară.
Şi uite aşa, tura-vura, dăi cu vorba, şi din vorbă în ciorbă, se încinse grasul
la discuţie, şi s-a apucat, mă nene, să ne povestească nouă despre istorie. Şi
a început să ne spună de Ştefan cel Mare şi de Mihai Viteazul şi de bătalia aia
a lui, de la Calugăreni; cum l-a tras pe un moş, unu’ Sinan într-o mocirlă şi
l-a bătut de i-au sărit dinţii din gură. Pe urmă, s-a apucat să povestească
despre un împărat, Napoleon, şi despre cât de al dracu a fost ăla. Şi, după ce
a mai cerut încă un coniac, a dat-o pe filozofie. Cică, era unu’ Platon care,
zicea el, vedea, aşa, două lumi. Una, cică, era adevărată, dar ailaltă, nu era
adevarată, dar era mai adevarată decât prima, că prima, adică aia adevarată,
era copiată după aia care nu era adevarată, dar care tot adevarată, cică, era
şi aia. Şi mai zicea că era unu’ Socrande, unu’ care nu scria cărţi dar îi
plăcea să stea de vorbă cu lumea prin cârciumi, la băutură, aşa cum facea şi
el. Şi ne-a mai zis el, despre unu’...cum îl chema, dom’neee...? unu’ care a
căzut odată pe gânduri şi la apucat frica, domnule, că nu există. Bă, şi dacă
n-a vorbit, bă, şi dacă n-a povestit...despre câte în lună şi în stele şi, al
dracu umflat, uite aşa bea coniac după coniac. Bă, şi când a dat-o pe
literaturăăă, băăăă, când a dat-o pe literatură, uite aşa stam şi beleam ochii,
ca proştii, şi eu şi Fane, şi ne închinam şi cu stânga şi cu dreapta. Eu şi cu
Fane, stam cu gurile căscate şi nici nu mai respiram iar nea Marin Aldreacu
dormea cu capul pe masă şi sforăia. Bă, băieţi, bă, zice Grasu, după ce mai ia
încă o gură de coniac, bă, pe noi arta ne salvează, mă ! Bă, dacă nu ar fi
artiştii : scriitorii, poeţii, pictorii, muzicienii, viaţa noastră ar fi
tristă, mă, şi nefericită. Spiritul, domnule, spiritul, că fară el nu am fi
altceva decat niste simple fabrici de facut rahat. Şi s-a apucat, bai frate, să
vorbească despre Dande, despre Barzac şi despre Dostofleschi...Băăă, şi noi
uite aşa ne uitam ca proştii cu gurile căscate, că i-am zis eu lu’ Fane
Douăroţi : uite, bă, boule, băăăă ! pentru d-alde d-ăştia ţine Dumnezeu lumea,
nu pentru proşti ca tine care nu ştie bine nici să se iscălească şi care are în
cap numai motociclete și gagici ! Aia e ! Și să vezi când s-a apucat să recite
din Eminescu, ptiii ! ce vorbeşti băăă... !!!? om aldracu şi nimic altceva. Şi,
toate bune şi frumoase, până când a început nea Mărin să sforăie şi să se
băşească de răsuna tot restaurantul. Poezia, domnule ! spunea colonelul, şi nea
Mărin : pââârţ ! Fără poezie am fii...şi nea Mărin : horc-horc-horc ! sforăia
de ziceai că e porc. Trecutul, domnule, trecutul ! striga colonelul, dând din
mâini. Fără trecut, prezentul ar fi...şi nea Mărin : pââârţ ! ! ! Râdeau ăia de
pe la mesele celelalte, să leşine şi alta nu. Bă, îi zic eu lu’ Fane, hai să îl
luăm pe ăsta de aici şi să plecăm, că ne facem dracu de râs şi mâine ne ştie
tot oraşul. Păi au mai rămas patru beri, zice Fane. Dă-le dracu, lasă-le acolo,
că şi aşa am băut destule şi hai să dispărem de aici mai repede. L-am luat pe nea
Mărin, pe sus, și am ieşit cu el afară. Cum dracu să îl ducem, acum, că era
tanc şi se ondula din toate încheieturile şi îi flencăneau mâinile pe langă el
de parcă erau ale altuia ? Am plecat cu el aşa, şi când îl lua Fane la spinare,
când îl luam eu. Când am ajuns cu el acasă şi l-a văzut nevastă-sa, şi-a pus
mainile în cap şi a căşunat pe noi, că cică noi l-am imbătat. Stai, bre, tanti,
zice Fane, că noi ne vedeam de treaba noastră şi, de fapt, el ne-a luat pe noi,
să ne cinstească. Baba, nimic. S-a apucat sa ne bălăcărească şi să-şi ridice
poalele în sus. Noi, când am văzut aşa, l-am lăsat pe nea Mărin, grămadă, acolo
în bătătură, şi am ieşit în fugă din curte şi, mamă, ce mai zburau pietroaiele
pe langă noi şi se auzea în urma noastră : Huuuuăăă ! Huuuuăăăă ! ! !
În cameră, toţi râdeau de se ţineau cu mainile de
burtă.
-Lasă,
mă, că aşa vă trebuie, zice Irina, râzând, să vă învăţaţi minte să vă mai
înhăitaţi cu toti betivanii !
-Păi ce
vrei, mă, noi am crezut că mergem şi noi, să bem, omeneşte, o bere, două. De
unde să ştiu eu că, nebunul, ne cheamă să ne turnăm în cap?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu