TE VĂD ÎN
ALB ȘI NEGRU
Mi-apune
seara
în întuneric
cald
o undă de
crepuscul mi se încurcă-n păr
iar soarele
se stinge pe-o margine de gard
și-mi picură
amurgul
pe frunzele
de măr
Te văd în
alb și negru
din ce în ce
mai rar
adie
vantu-ncet
fosnesc
copaci-n cor…
privesc
printr-o fereastră
prin largul
ei chenar
se vede luna
albă
te miști în
tact ușor…
salcamu-a
luat-o razna
copacul
incolor
își scutură
armura pe frunzele de măr.
Pe cerul
negru șters
răsar stele
albastre
iar peste
dealuri plopii
au devenit stafii
în zare-au
loc explozii
iar pe
întinderi vaste
himerele
măiestre
pictează
galaxii.
de Ovidiu Orbesteanu
INCERTITUDINI
Privim împreună
acelaşi soare :
soarele meu ,
si soarele tău .
Ce n-aş da să
aflu
cât de roşu este
soarele tău
la apus...
Copacul meu ,
se înalţă noaptea
ca o umbră neagră
pictată
pe cer ,
şi este atât de
alb într-o dimineaţă cu ceaţă .
Aş putea să
înţeleg , oare ,
vreodată,
cât de alb sau
cât de negru
este copacul tău
?
de Ovidiu Orbesteanu
HOȚUL
-Ia te uită
la moș Vasile, ce s-a posomorât acolo, nu mai spune nimic, zise Mitică, voind
să schimbe vorba. Moșule, moșule, nu mai zici nimic, ai?
-Ce să
zic eu, mă, tată? răspunse bătrânul. Mă uit și eu la voi și ascult ce vorbiți,
că sunteți mai tineri, că eu, ce mai pot spune? Vremea mea s-a cam dus.
-Cand
erai mata’ mai tânar, tot așa greutați ca acum erau? întrebă Mitică.
Bătrânul, simțind tonul ușor ironic al vecinului
Mitică, lăsă privirea în jos voind inițial să îl ignore, apoi, ridicându-și
privirea către interlocutorul său, îi răspunse cu o voce stinsă dar severă:
-Ei, bă,
tată, începu rătăcit în amintirile-i cele vechi, atunci au fost vremuri chiar
grele, nu ca acum. Dar ce știți voi? Acum aveți servici, aveți salar,
casa-casă, masa-masă... Eu am prins vremuri când nu avea lumea ce să mănânce;
când unii aveau mult și plezneau de bogați, iar alții, cei mai mulți, nu aveau
nimic și crăpau de foame. Mâncam numai mămăligă cu varză îngroșată. Știi ce e
varza îngrosată? Ai mâncat vreodată?
-Nu, nu
am mâncat, răspunde Mitică, zâmbind mulțumit de sine că reușise să îl provoace
pe bătrân și să îl scoată din amorteala în care căzuse.
-Hă,hă,hă, râse moș Vasile, lovindu-și genunchiul cu palma stângă. Era
varză acră, tocată mărunt, așa, ca pentru varză călită, dar se prăjea într-o
tigaie, fără ulei, fără untură, fără nimic și i se arunca o lingură, două, de
faină și-atât. Ieșea un carcalete fără nici un gust. Aia mâncam noi, iar dacă
aveam din joi în paști vreun ou, îl fierbeam și întingeam cu mămăligă în el
câte patru, cinci, inși. Pâine, mâncam numai de Crăciun și de Paști.
-Păi de
ce erati așa săraci, bre, moșule? îl intrerupse Mitică. Alții cum aveau?
-Aveau
pe dracu ! Cine avea? Ăia mai înstăriți, care aveau pământ mult și moșii, ăia aveau, dar
țăranul, pălmașul, nu avea.
Mitică, luă sticla de vin de pe masă și, vazând că
paharul din mâna bătrânului era gol, i-l umplu, după care și-l umplu și pe al
său.
-A fost
odată, într-un an, o secetă, iși reluă bătrânul povestea, a fost o secetă de nu
s-a făcut nimic, de am crezut că murim de foame și nimic altceva. Ajunseserăm,
oameni cinstiti, să furăm unii de la alții. Se duceau oameni în toata firea,
noaptea, și luau din puținul omului, numai ca să aibă ce să le mai dea o dată
copiilor să mănânce. Ei, și intr-o zi, îmi lasă tetea vorbă...
-Cine
era tetea?îl intrerupse Mitică.
-Tata al
meu, îi raspunse moșul, zâmbind, așa îi spuneam eu, tetea. Și, ziceam că, îmi
lasă tetea vorbă să mă duc să îi iau locul la vie că, era prin septembrie și se
copseseră viile și noi aveam covercă acolo unde păzeam, iar tetea păzea cu pușca.
Ei, și când plec de acasă, trec mai întâi prin șofru, bag mâna sub pătul și îmi
scot pistolul de unde îl țineam ascuns și îl bag în brâu, pe sub cureaua
pantalonilor.
-Aveai
pistol? îl întreabă Mitică, făcând ochii mari.
-Aveam,
sigur că aveam. Pai atunci avea lumea arme. Cine nu avea? Mai
încoace, când veniră comuniștii, s-au strâns toate
armele de nu s-a mai dat voie, da’ înainte...
-Câți ani
aveai atunci? întrebă Mitică, de data aceasta cu ochii și mai mari.
-Păi,să
fi avut vreo...și bătrânul strânse ochii, încercând parcă să privească peste
timpul lung care se scursese de atunci. Să fi avut vreo optsprezece ani. Și,
cum spusei, bag pistolul în brâu și
plec. Aveam un pistol, bijuterie și alta nu. Mi-l dăduse, unu’, alde Bungheroiu,
care i-l furase lu’ bâtă-său și mi-l vânduse mie pe patru kile de țuică și niște
bani, nu mai știu cât, dar, oricum, nu mult. Era mic, uite așa de mic, și
bătrânul întinde palma lui lată și plină de bătături, că atunci când îl puneam
în palmă și strângeam pumnul i se mai vedea doar un pic din teavă într-o parte
și nițel din pat în partea cealaltă. Și avea un sunet...muzică, nu alta. Cânta
când trăgeam cu el, tu mă auzi?
Mitică, dădu din cap în semn de confirmare, iar
ochii mari și curioși lăsau de înteles că povestea moșului începea să-l prindă
și că era curios să asculte mai departe.
Bătrânul își coborî ușor privirea către paharul cu
vin, pe care îl ținea în mână, apoi, ridicându-l deasupra capului, îl privi în
lumina becului studiindu-i culoarea. Confirmându-i calitatea printr-o ușoară
mișcare a capului, duse paharul la gură și soarbi din el cu poftă.
-Când
trăgeam cu el, reluă moș Vasile povestea, se auzea paaamm-paaamm și răsuna în
tot satul cu sunetul lui melodios, și când îl auzea moș Bungheroiu, spunea : Ia,
auzi, ia, pistolul meu cum trage la cartușe din mâna lui Vasile a le’ Olan ! Ei,
și am plecat după tetea, la vie. Când am ajuns acolo, l-am gasit, deja, la
capul rândurilor, mă aștepta. Bă, Vasile, îmi zice tetea, vezi că mă duc cu ăia
alde Carabașu până la oraș și mă întorc la noapte, iar acum nu mai trec pe
acasă dar nici cu pușca după mine nu mă pot duce.Vezi că e în covercă, rezemată
după ușă. La noapte când te-o schimba frati-to Ion, o iei și o duci acasă. Să
nu o lași aici că prostovanul ăla cine știe ce face. Atât mi-a zis și a plecat.
Acum, eu care eram nemâncat de ziua ailaltă, am intrat în vie și am început să
manânc struguri și am mâncat pînă m-am umflat. Hei...acum, zic eu, să mă întind un pic la umbră, că tot
nu am altceva de facut și m-am lungit la umbra unei vițe mai stufoase și, nici
una, nici două, am adormit.
În cameră se facuse liniște. Toti taceau în timp
ce privirile le erau ațintite către moș Vasile, care, ridicând paharul cu vin,
sorbi din el încă o dată, clefetind apoi din buzele lui încrețite
printre care i se vedeau doi dinți galbeni și strambi, ultimii, dealtfel, pe
care îi mai avea. Alecu, ridică și el ușor paharul și soarbi din el fară al
pierde pe bătrân din priviri.
-Cred că
am dormit acolo vre-un ceas, dacă nu mai mult, își reluă bătrânul povestea, când,
deodată, aud un foșnet : fâș-fâș, fâș-fâș și când deschid ochii îl văd pe unu’ care iese din coverca noastră și o rupe la fugă. Bă !
strig la el, care ești mă? Ăla, fugea de mânca chibrite și când mă uit mai bine
la el, văd că avea în mână ceva lung, așa,
ca un ciomag. Băăă, mă dumiresc eu din somnul ăla de-l dormisem, să vezi, al
dracu, că ăsta i-a furat pușca lu’ tetea. Scot pistolul din brâu și trag după el
: pac, pac ! Stai că trag ! Mă ridic în picioare și o rup și eu la fugă în urma
lui, dar până m-am dezmeticit eu, ăla se dusese dracu. Pac, pac, trag eu iar cu
pistolul, că avea butoiaș d’ăla cu șase cartușe, dar ăla era deja departe. Stai
că te impușc, n-auzi? tu-ți grâu mă-tii ! Stai pe loc, n-auzi ? Ăla, cum fugea,
așa fugea. Mai încolo, mai spre dealul Mandrii, era un lot de porumbi care
ramăsese așa, nu știu de ce, cu cocenii netăiați și, al dracu, a intrat în
porumbii ăia. Când m-am apropiat, vedeam
cocenii și frunzele cum se mișcau și am vazut că se duce către Bent. Bentul ăsta, era o mlaștină mare, plină
de stufariș, de trestie și de papură iar după mlaștina asta, începea pădurea
Anghinii. Ca să nu pierd timp, și cum bănuiam că se duce către mlaștină ca să
ajungă în pădure și să-i pierd urma, eu nu am intrat în porumb ci fugeam pe
margine ca să am mai mult spor și mă uitam peste lan și știam unde e după cum
se mișcau frunzele. Când am ajuns eu în capul lanului de porumb, el fugea deja
pe lângă mlaștină. Îmi era frică să nu se întoarcă și să tragă în mine, că aia
era pușcă de vânătoare și dacă trăgea, se imprăștiau alicele și mă lovea sigur.
Dar, pe urmă am aflat eu că tetea, când plecase, scosese cartușele și le băgase
în buzunar că, eu cum eram copilandru, se temuse să nu fac vreo prostie. Scot
pistolul și mai trag o dată. El atunci s-a arunct în mlaștină și s-a dus prin
stufăris. Acum, eu, când ajung acolo, sar și eu în mlaștină și mă duc după urma
pe care o lasase în stuf. Dar, acum, când am sărit în mocirlă, am călcat cu
piciorul într-un ciot de trestie ruptă care mi s-a înfipt în talpă până la os,
și, am văzut odată negru în fața ochilor, că eram desculț, că așa umbla lumea
la țară.Opincile le băgam în picioare
doar când cădea bruma și anul ăla cum era toamnă lungă, că venise sfarșit de
septembrie și era tot cald de cautai umbra ca în mijlocul verii, nu scosese
nimeni opincile din cămară. Cu piciorul înțepat, mă gândeam că dacă mă opresc
îi pierd urma și dacă mă duc fară pușcă acasă, mă omoară tetea. La gândul ăla,
am rupt-o la fugă mai departe hotarât să nu iau în seamă durerea și în urma mea rămâneau pe apa aia mocirloasă,
pete-pete, roșii, de sânge. Când am ieșit din mlaștină, el tocmai intra în
pădure și, când îl văd, zic în gândul meu : dacă intră ăsta în pădure, l-am
pierdut, și cum în piciorul ăla abia mai puteam să calc, scot repede pistolul,
că mai aveam un cartuș, și zic iar: ori îl omor eu acum pe el, ori mă omoară pe
mine tetea la noapte! Scot pistolul din brâu, îl prind cu amândouă mâinile împreunate,
ca să am mai multă siguranță, închid un ochi, și îi iau punctul de ochire în
spinare. Dar, cum îmi tremura tot corpul de la durerea aia din picior, glonțul
a nimerit în scoarța unui copac pe lângă care trecea și, o așchie, a zburat din
trunchiul pomului și i-a sărit drept în ochi. Ăsta, acum, speriat de lovitura
aia între ochi, sare într-o parte și cade în cur, pe pământ, cu fața înspre
mine și...hopaaa ! l-am văzut la față și l-am cunoscut. Era, unu’, alde Scrioștea, de stătea pe la capul satului. Avea cam
la patruzeci de ani și avea acasă unsprezece copii. Aoleo, ‘te-n cur pe mă-ta ! acum că te-am văzut care ești, lasă
că te caut eu cât de curând ca să încheiem socoteala pâna la cap. Am rupt
câteva frunze mai uscate de papură și mi le-am legat strâns în jurul piciorului,
așa, ca un jujău, ca să mai stăvilesc din sângele ăla care curgea de nu se mai
oprea și, sprijinindu-mă într-un lemn, m-am dus așa, șontâc-șontâc, până acasă.
Când am ajuns acasă, se înoptase. Mersesem greu,
mă oprisem de multe ori, dar ușor, ușor, am ajuns. M-am dus încet sub geam și
m-am uitat în odaie să văd dacă a venit tetea. Lampa ardea în perete și în
lumina aia călâie, o vedeam pe mama cum ședea lungită în pat lângă alde soru-mea.
Frate-meu Ion, nu se vedea nicăieri. Mă gândeam că s-o fi dus la vie să-mi ia
locul, așa cum îi zisese tetea. M-am îndepărtat ușor de geam, să nu mă simtă
alde mama, și m-am dus în cosare, la damigeana cu gaz, de mi-am spălat piciorul
și mi l-am înfășat apoi în niște cârpe pe care le-am legat strâns cu sfoară de
balot. M-am așezat în cur pe un buduroi de-l aveam pe acolo prin coșare și am
căzut pe gânduri. Mă duc dupa el acasă, mă gândeam, futu-l în nori pe mă-sa și,
ori îmi dă pușca, ori îl omor ca pe un caine. M-am uitat în sus. Era un cer
senin și era o lună plină... și începuse să adie un vânticel, așa, destul de
recișor. Mă lua când cu frig de la vânt, când cu călduri de la durerea aia de picior.
Ei, și după ce mai stau nițel, mă târăsc, așa, în genunchi și bag mâna sub
pătul și scot dintr-un geac, pe care îl țineam ascuns acolo, o mână de cartușe
și îmi încarc pistolul pe care îl bag iar în brâu sub curea. Când m-am ridicat
în picioare și am încercat să fac un pas, aoleoooo ! ce să mergi, măăă, frate,
că mi se răcise împunsătura aia din talpă și când călcam, mă durea de mă lua cu
răcori la inimă. Dar, șchiop așa cum eram, m-am târât mai mult, sprijinit
într-un lemn mai țeapăn pe care îl luasem de acolo, din obor, și am ieșit pe
poarta din spate, de frică să nu mă întâlnesc cumva cu tetea, care, la ora aia,
mă așteptam să se întoarcă acasă de pe unde fusese plecat. Și, uite așa, incet,
incet, am ajuns pâna în capul satului lângă poarta lui Scrioștea. Am scos
pistolul din brâu și m-am pitulat ușor pe lânga casă, cu gândul să ajung în
dreptul geamului. În casă, se veda lumină și mă gândeam că, al dracu, n-o putea
să doarmă după isprava aia de-o făcuse. Pe urmă m-am oprit și am început să mă
uit în toate părțile, să nu fie cumva pe afară și să îmi dea în cap cu ceva.
Era o liniște de nu se auzea nici tipenie de vietate. Merg eu, așa, de-abușilea,
pe lângă zidul casei și, în dreptul ochiului de geam, mă ridic ușor și mă uit
înăuntru. Nu se vedea prin sticla aia prăfuită mai nimic și, ca să văd mai bine,
am împins ușor cu teava pistolului în rama geamului, care s-a deschis ușor spre
înăuntru. Pe un ciob de strachină, un fitil înmuiat în seu de oaie rămăsese
aprins și pâlpâia o lumină slabă și galbenă prin care mă chinuiam să deslusesc
ceva. În odaie era un pat mare, în care dormeau înghesuiți toți. Nevastă-sa era
într-o margine, iar el, dormea în mijloc, între copii. Am întins mâna cu
pistolul și l-am ochit. Te impușc, futu-ți norii mă-tii de nenorocit! zic în
gândul meu și pun degetul pe trăgaci să trag.
Dormea cu fața în sus și îmi părea destul de
linistit. Pe semne nu știa că l-am recunoscut atunci când a căzut și nu se
aștepta să vin după el. Mă uitam cum sforăie acolo în mijlocul patului cu toți
copii pe lângă el. În dreapta lui era un baiat mai măricel iar în stânga dormea
o fetiță de vreo trei-patru anișori. Ședea cu capul sprijinit pe umărul lui iar
cu mânuțele îi cuprinsese brațul. În momentul ăla a început să îmi tremure mâna
pe pistol și, parcă, dintr-o dată, îmi trecuse toată supărarea și toată ura care
mă bântuiseră până atunci. Deși mă dusesem chitit să-l împușc, nu am putut,
domnule, nu am putut! Mi-am lăsat fruntea pe pervazul geamului și după ce am
stat așa un timp, mă uit iar la el și îl strig, dar încet, ca să nu îi trezesc
pe ceilalți : -Scrioașteo ! Ăsta, a și deschis ochii. Aaaaa, aoleoooo ! se
ridică speriat, în fund, și se uită în toate părțile, că eu eram afară, în întuneric,
și nu mă vedea. Scrioașteo, ieși până afară, îi zic eu, și îl văd că tresare și
belește ochii spre fereastră, unde eram eu. Nu mă vedea, dar îmi recunoscuse
vocea și odată se întoarce și bagă mâna sub pernă. Scoate mâna de sub pernă că
te împusc, îi zic cu o voce răstită, și îl văd apoi cum își trage ușor mâna
îndărăt. Avea ceva, acolo, sub pernă, probabil tot un pistol și ca să nu mai
facă vreo prostie, mă grăbesc și îi zic iar : hai, ridică-te ușor din pat și
ieși până afară! și în momentul ăla împing mâna înauntru, prin fereastră, ca să
îmi vadă la lumină pistolul care sta ațintit asupra lui. Când a ieșit afară, în
izmene și cu părul zburlit în cap după somn, l-am văzut cum tremura tot, ca o
piftie. Am lăsat ciomagul să îmi cadă din mână, am mutat ușor pistolul în mâna
stângă și când i-am tras un pumn în față, am dat cu el de zidul casei. Aoleoooo
! Au-au-au, bă, Vasile, bă ! îl aud mormăind pe acolo, pe jos. Niciun Vasile,
îi răspund cu un glas aspru, ridică-te ca te omor. Eu eram pe atunci în putere,
eram voinic și aveam doi pumni ca niște ciocane. Când s-a ridicat în picioare,
tremura și mai tare și își stergea nasul și gura cu manșeta cămășii.
M-am repezit la el, l-am smucit de un umar și după
ce l-am întors cu spatele, i-am pus pistolul în ceafă. Hai să îmi dai pușca, îi
zic. Bă, Vasile, bă, să știi că...începe el să bolborosească și tremura mai rău
ca înainte. În momentul ăla, îi mai trag încă un pumn în cap și îl văd cum pică
în genunchi moale ca o cârpă. Ridică-te în picioare, îi zic iar, ridică-te și
hai să-mi dai pușca de pe
unde ai bagat-o. Mă duce, în final, lângă o capiță
de paie și, după ce răscolește nițel prin ea, scoate pușca și mi-o întinde fără
să zică nimic. Îi smulg pușca din mână și, după ce o răsucesc nițel pe toate părtile,
o pun pe umăr și răsuflu ușurat. Mă uitam la el cum stătea cu capul în jos și
cu privirea pironită în pământ și nu zicea nimic. După un timp, își ridică
privirea către mine iar în lumina lunii i-am vazut sangele care îi curgea din
nas și din gură și o lacrimă care îi aluneca încet pe obraz.
de Ovidiu Orbesteanu
MITRIŢĂ
Mitriţă, cu un buchet mare de flori în braţe, făcu
un pas în holul de la intrare şi zise cu o privire mirată :
-Ce vă
uitaţi, mă, aşa, chioraş, la mine? Ce, nu sunt binevenit? Am auzit-o pe Irina
că azi e ziua lu’ tanti Stăncuţa şi am venit să îi aduc un buchet de flori. Ii
dau florile şi plec, nu am venit să stau.
Mitriţă, cu florile în braţe, se clătina pe
picioare iar ochii îi sclipeau tulburi în cap, în timp ce o claie mare de păr
îi intra răvăşită în ochi.
-Iaaaa !
Ia uitaţi-vă la ăsta, zice Irina, uitaţi-vă la el că e mort de beat ! De unde
vii, mă, prăpăditule ?
Florică, bărbatul sărbătoritei, pus pe şotii
ca-ntotdeauna şi dornic să se distreze puţin, îl invită pe Mitriţă în casă.
- Mitriţă, vino, nene, încoace, ce stai în uşă?
Păi ce, ai venit la străini? Intră înăuntru ! Uite, stai colea jos pe scaun.
Mitriţă se aşeză pe scaun, cu coatele pe masă şi
cu o căutătură tulbure îi privea pe toţi crucis în timp ce faţa îi era schimonosită
de un zambet tâmp ce îi însoţeşte, adesea, pe cei care au consumat o cantitate
considerabilă de alcool. Din când în când, sălta o mână şi îşi trăgea cu
degetele prin păr, ridicându-şi coama ciufulită care, în momentul următor, îi
cădea înapoi pe frunte, intrându-i iarăşi în ochi.
-Unde ai
fost, mă? Spune odată ! zise Irina, nerăbdătoare să afle de unde venea atât de
cherchelit fratele ei mai mic.
Florică, rânjind dinţii lui cei mici, îl privea cu
nişte ochi mari şi curioşi care abia aşteptau să afle pe unde umblase acest
tânăr ce tocmai sosise atât de afumat, şi care, şezând acolo cu coatele pe
masă, se imbăta, parcă, văzând cu ochii, din ce în ce mai tare.
-Am fost
la restaurant, dom’ne, unde să fiu? Am fost cu nea Mărin Aldreacu şi cu Fane
Douăroţi, începu Mitriţă să povestească. Ne-a invitat nea Mărin, că a ieşit la
pensie şi a vrut, neapărat, să ne cinstească. Ne-am întâlnit cu el, pe stradă,
în colţ, la Botul Calului, şi când ne-a văzut, ne-a şi strigat : Bă, zice el,
veniţi încoace, cârlanilor, că tocmai la voi mă gândeam ! Acum, se gândea, nu
se gândea, nu ştiu dar ne-a dus direct la restaurantul Dunărea şi a comandat,
din prima, treizeci de beri. Câte zece de căciulă. Păi ce faci, bre, nea Mărine,
zice Fane, te chitişi să ne îneci? Ha,ha,ha, începe nea Marin Aldreacu să râdă.
Păi eu când eram de vârsta voastră, beam o damigeană de cinci kile de ţuică,
bă, şi voi vă înecaţi din zece beri? Ha,ha,haaa, râse iar nea Marin şi îşi
scoase de pe cap basca lui cu moţ şi izbi cu ea de masă, de la umăr. Hai, zice el,
luaţi de beţi ! şi după ce înhăţă o sticlă de pe masă, o ridică în sus și
ciocnirăm : trooonc! de răsună în toată încăperea. Să dea Al de Sus să mănânc
pensie treizeci de ani, zise, şi când puse sticla la gură, gâl-gâl-gâl şi a
respirat în fundul sticlei. Și uite aşa,din vorbă-n ciorbă, le băurăm pe toate.
Ei, după ce am băut-o pe ultima, noi eram cu ochii pe plecare dar nea Mărin,
nimic ! Staţi aşa că nu pleacă nimeni! Şi mai comandă încă treizeci de beri.
Aoleooo, zice Fane, nea Mărin ne-a chemat aici ca să ne omoare ! Fane, se răţoi
nea Mărin Aldreacu, cu nişte ochi roșii ca focul, taci din gură că nu moare
nimeni ! Dacă moare vreounul, îl plătesc eu. Şi uite aşa, tura-vura, dai cu
vorba, ne-am apucat să le bem și pe alelalte. Bă, şi cum stam noi acolo, îl văd
pe nea Mărin că lasă capul, aşa, în jos, şi cade pe gânduri. Şi cum sta el,
aşa, şi nu zicea nimic, odată se uită la noi cu nişte ochi pierduti şi spune :
bă, băieţi, bă, am muncit toată viaţa ca un rob, am muncit pe şantier, am fost
miner, am muncit şi la colectiv, am muncit şi în industrie şi, după ce lasă iar
capul în jos şi tace niţel, iar se uită la noi şi zice : şi uite a venit acum
vremea să ies la pensie. Bă, şi când o să termin cu toate şi m-oi vedea eu
liber ca pasărea cerului, vreau să mă apuc să mint. Ce să faci bre? îl întreb
eu mirat. Să mint, îmi răspunde el. Păi de ce să minţi, bre, nea Mărine, îl întreabă
Fane, şi pe cine să minţi? Uite aşa,
răspunde nea Mărin, să mint, să mint pe toată lumea. Să mint să îngheţe apele.
Când m-o întreba unu’ cât e ceasul, eu să îi spun că e cu o oră mai puţin şi el
să piardă trenul şi eu să mă râd, să mă râd, să mă tăvălesc pe jos. Şi când m-o
întreba altul unde e piaţa, eu să îi arăt în partea ailaltă, şi el să se ducă în
mă-sa şi să îi piară foamea până o găsi
piaţa, şi eu să mă râd iar, şi iar...uite aşa de-al dracu ! Fane se uită la
mine cu nişte ochi miraţi, îl privi pe nea Mărin, apoi se uită iar la mine și-mi
zise: bă, ăsta cred că s-a îmbătat rău de tot. Cred că dacă mai bea încă două
beri îl ducem acasă la spinare, pe rând. Cine s-a imbătat băăăă, nasolule,
băăăă, îl aud pe nea Mărin, eu? Păi eu când eram tânar beam o damigeană de
ţuică, uite aşa, şi se lăsă pe spate să ne arăte nouă cum bea el ţuica şi odată
îl văd că dispare. A căzut ca berbeleacu’ pe spate şi îi rămăseseră doar
picioarele în sus. Am sărit să îl ridicăm, dar până ne-am aplecat noi, unu’ de
la masa ailaltă, care şedea şi bea singur, s-a şi aplecat și l-a apucat pe nea
Mărin de subţiori şi, hop ! înapoi cu el pe scaun. L-am luat, l-am scuturat,
i-am aşezat hainele că se răsuciseră pe el, din smucitura aia, şi după ce ne-am
așezat la loc pe scaune, ăsta de la masa ailaltă, de l-a ridicat pe nea Mărin,
ne intreabă : ce, pot să stau şi eu cu voi la masă, că sunt singur şi nici
coniacul nu intră când eşti de unul singur? ca el bea coniac. Da, poftiţi, îi
răspunde Fane politicos, iar ăsta se şi asează. Nea Mărin, se înmuia de la
jumate de parcă era din cauciuc şi se lăsa când pe o parte, când pe alta iar
ochii i se învârteau în cap ca două tiribombe. Bă, Mitriţă, îmi zice Fane, fii
cu ochii pe el, că ăsta dacă mai cade odată îşi sparge capul pe jos. Nici nu
termină Fane de zis că îl văd pe nea Mărin că se apleacă uşor înainte, pune
palmele pe masă şi cade cu capul pe mâini. Lasă-l aşa, zice Fane, lasă-l să
doarmă acolo, că până terminăm noi berile astea poate îşi mai revine niţel.
Ăla, de se aşezase la masa noastră, era aşa, cam la vreo cincizeci de ani,
bondoc, şi pleznea de gras. Unde lucraţi, bă, baieţi? se bagă în vorbă ăsta
gras, după ce mai bău o gură de coniac. În Combinat, nene, îi răspunde Fane,
suntem muncitori, în Combinat. Dar matale ce lucrezi? Eu, sunt colonel de
armată, răspunde grasul. Da’ era îmbrăcat în civil, nu era în haină militară.
Şi uite aşa, tura-vura, dăi cu vorba, şi din vorbă în ciorbă, se încinse grasul
la discuţie, şi s-a apucat, mă nene, să ne povestească nouă despre istorie. Şi
a început să ne spună de Ştefan cel Mare şi de Mihai Viteazul şi de bătalia aia
a lui, de la Calugăreni; cum l-a tras pe un moş, unu’ Sinan într-o mocirlă şi
l-a bătut de i-au sărit dinţii din gură. Pe urmă, s-a apucat să povestească
despre un împărat, Napoleon, şi despre cât de al dracu a fost ăla. Şi, după ce
a mai cerut încă un coniac, a dat-o pe filozofie. Cică, era unu’ Platon care,
zicea el, vedea, aşa, două lumi. Una, cică, era adevărată, dar ailaltă, nu era
adevarată, dar era mai adevarată decât prima, că prima, adică aia adevarată,
era copiată după aia care nu era adevarată, dar care tot adevarată, cică, era
şi aia. Şi mai zicea că era unu’ Socrande, unu’ care nu scria cărţi dar îi
plăcea să stea de vorbă cu lumea prin cârciumi, la băutură, aşa cum facea şi
el. Şi ne-a mai zis el, despre unu’...cum îl chema, dom’neee...? unu’ care a
căzut odată pe gânduri şi la apucat frica, domnule, că nu există. Bă, şi dacă
n-a vorbit, bă, şi dacă n-a povestit...despre câte în lună şi în stele şi, al
dracu umflat, uite aşa bea coniac după coniac. Bă, şi când a dat-o pe
literaturăăă, băăăă, când a dat-o pe literatură, uite aşa stam şi beleam ochii,
ca proştii, şi eu şi Fane, şi ne închinam şi cu stânga şi cu dreapta. Eu şi cu
Fane, stam cu gurile căscate şi nici nu mai respiram iar nea Marin Aldreacu
dormea cu capul pe masă şi sforăia. Bă, băieţi, bă, zice Grasu, după ce mai ia
încă o gură de coniac, bă, pe noi arta ne salvează, mă ! Bă, dacă nu ar fi
artiştii : scriitorii, poeţii, pictorii, muzicienii, viaţa noastră ar fi
tristă, mă, şi nefericită. Spiritul, domnule, spiritul, că fară el nu am fi
altceva decat niste simple fabrici de facut rahat. Şi s-a apucat, bai frate, să
vorbească despre Dande, despre Barzac şi despre Dostofleschi...Băăă, şi noi
uite aşa ne uitam ca proştii cu gurile căscate, că i-am zis eu lu’ Fane
Douăroţi : uite, bă, boule, băăăă ! pentru d-alde d-ăştia ţine Dumnezeu lumea,
nu pentru proşti ca tine care nu ştie bine nici să se iscălească şi care are în
cap numai motociclete și gagici ! Aia e ! Și să vezi când s-a apucat să recite
din Eminescu, ptiii ! ce vorbeşti băăă... !!!? om aldracu şi nimic altceva. Şi,
toate bune şi frumoase, până când a început nea Mărin să sforăie şi să se
băşească de răsuna tot restaurantul. Poezia, domnule ! spunea colonelul, şi nea
Mărin : pââârţ ! Fără poezie am fii...şi nea Mărin : horc-horc-horc ! sforăia
de ziceai că e porc. Trecutul, domnule, trecutul ! striga colonelul, dând din
mâini. Fără trecut, prezentul ar fi...şi nea Mărin : pââârţ ! ! ! Râdeau ăia de
pe la mesele celelalte, să leşine şi alta nu. Bă, îi zic eu lu’ Fane, hai să îl
luăm pe ăsta de aici şi să plecăm, că ne facem dracu de râs şi mâine ne ştie
tot oraşul. Păi au mai rămas patru beri, zice Fane. Dă-le dracu, lasă-le acolo,
că şi aşa am băut destule şi hai să dispărem de aici mai repede. L-am luat pe nea
Mărin, pe sus, și am ieşit cu el afară. Cum dracu să îl ducem, acum, că era
tanc şi se ondula din toate încheieturile şi îi flencăneau mâinile pe langă el
de parcă erau ale altuia. Am plecat cu el aşa, şi când îl lua Fane la spinare,
când îl luam eu. Când am ajuns cu el acasă şi l-a văzut nevastă-sa, şi-a pus
mainile în cap şi a căşunat pe noi, că cică noi l-am imbătat. Stai, bre, tanti,
zice Fane, că noi ne vedeam de treaba noastră şi, de fapt, el ne-a luat pe noi,
să ne cinstească. Baba, nimic. S-a apucat sa ne bălăcărească şi să-şi ridice
poalele în sus. Noi, când am văzut aşa, l-am lăsat pe nea Mărin, grămadă, acolo
în bătătură, şi am ieşit în fugă din curte şi, mamă, ce mai zburau pietroaiele
pe langă noi şi se auzea în urma noastră : Huuuuăăă ! Huuuuăăăă ! ! !
În cameră, toţi râdeau de se ţineau cu mainile de
burtă.
-Lasă,
mă, că aşa vă trebuie, zice Irina, râzând, să vă învăţaţi minte să vă mai
înhăitaţi cu toti betivanii !
-Păi ce
vrei, mă, noi am crezut că mergem şi noi, să bem, omeneşte, o bere, două. De
unde să ştiu eu că, nebunul, ne cheamă să ne turnăm în cap?
CETĂȚILE MELE
Cetățile
mele,
se sparg
în valuri de
piatră
sub linia
orizontului.
Soarele,
se stinge-n
lacrima mea
tulbure
de-atâta
crepuscul.
Marile
lumii,
spală
tălpile nopții
până când
urmele
pașilor ei
dispar,
nevăzute,
înspre zare.
Visul meu?
Un mastodont
care se prăbușește
sub
propria-i greutate
încă o dată,
și încă o
dată…
Eu?
Două urme de
tălpi
imprimate-n
nisip.
Iar tu?
Ești doar
ceea ce inteleg eu
despre tine.
de Ovidiu Orbesteanu
ILUZII
Printre
frunzele unui copac,
lumea se
vede
verde…
Privind în
sus, prin ferestre,
lumea se
vede albastră.
Cerul,
privit printre
nori,
e o boltă.
Oamenii,
văzuți de
sus,
se-nvârtesc în
cercuri:
cercuri
mari,
cercuri
mici,
sau cercuri
concentrice.
Privit
dinspre stele,
Soarele
nostrum
e un punct,
un punct între
puncte.
Voi, priviți
dinspre mine,
sunteți o părere…
Eu,
privit
dinspre voi,
sunt doar o
iluzie,
…o simplă
iluzie.
de Ovidiu Orbesteanu
STRĂIN
Pe același deal,
pe aceeași
cărare,
strivesc cu
picioarele murdare
aceleași pietre;
privesc mirat același cer,
mă lupt zilnic cu aceleași obsesii…
Am rămas
la periferia societații
același străin,
același involuntar mizantrop.
Am oboist !
Îmi privesc umbra
diformă,
alunecandu-mi pe caldarâm
ca un șarpe veninos,
ca o dedublare a nenumăratelor mele
neputințe;
îmi ascult ecoul
ca pe un strigăt disperat
prin care îmi implor,
mie însumi,
tăcerea…
Alteori,
îmi privesc
chipul
ostenit,
reflectându-mi-se
în luciul
propriilor mei ochi;
îmi văd aripa
transparentă
frângându-mi-se
încet,
pe aceeași câmpie,
în fața aceleiași
oglinzi...
Și, aidoma unui
somnambul,
calc, orbește,
peste urmele
viitorilor mei
pași
înnoptați într-o
mâzgă,
într-o mocirlă,
nevăzută ori
neștiută de nimeni...
și trezit din
insolentul meu vis,
urlu, ca o fiară,
mușcând disperat
din zăbrelele
propriilor
amintiri.
de Ovidiu Orbesteanu
CÂNTEC FARĂ LUNĂ
E gălăgie in scara
blocului meu .
O babă ,
aruncă cu pietre-n ciobani .
Liniştea
serilor
mi-e tulburată de sute de ani.
E multa mizerie-n scara blocului meu.
Un grup de golani
manâncă seminţe pe trepte .
O altă babă ,
aruncă cu pietre , cu bolovani .
I-atât de seară
în sufletul meu…
Îmi cad frunzele ,
veştejite ,
ca nişte babe-nţelepte .
Ciobanii aruncă cu pietre în mine ,
golanii
mă-njură
mâncând seminţe pe trepte .
Şi păsări de gheaţă
mi se-nfig in picior ,
şi crengile-mi curg
ca din ceară .
E toamnă ,
e iarnă ,
pe scara blocului meu ;
iar treptele-s moi
ca nişte turte
din ceară .
CÂNTEC
De astăzi cedri
cresc în vii.
Din ramuri
vreau să mă desprind,
în bulgări
negri
mă prefac,
și frunzele mi le întind;
și verdele
îl strâng în mâini,
și seva-mi curge
în deșert,
și-n mii de cioburi mi se sparg
cristalele din arlechini.
Dar caii mi se scurg
în nori.
În asfințit,
ca un copac,
mă rătăcesc printre culori…
Mă-ntind
cu palmele sub cap
pe câmpuri
terne
cu ciulini;
când turme rătăcite-mi vin,
copacii,
toți,
mi-au amuțit.
Sălbatic,
parcă,
și ursuz,
mă-mbrac în umbre de
coioți
ce rătăcesc prin mărăcini,
și-aștept
tăcut și incolor.
Sunt un arbust desțelenit,
…atât de-absent
și de străin…
Și-aș vrea să zbor
peste
apus,
și m-aș inveșmânta cu-n nor,
și aș gusta,
și-aș mirosi lumina lunii de pe cer,
dar tălpile
îmi sunt din fier
și aerul
otrăvitor…
iar albul lumii mi-este atât
de insipid,
de inodor…
AUTOCOLANT DE
SEARĂ
Afară s-a-nserat.
Copacii
Au devenit,
dincolo de perdea, pete negre.
Câţiva stropi,
indiscreţi,
îmi lovesc în
fereastră;
şi-a aţipit şi
floarea
cu ramuri
ostenite
plecate
peste glastră.
Obiectele din
casă îşi descompun culoarea.
O carte
întredeschisă,
mi-a obosit în
braţe.
Acum,
pachetul de
ţigări uitat pe masă,
refuză să mă
cheme.
Mi-e somn...
şi parcă o himeră
ar vrea să mă doboare
cu un sărut pe
gene.
Afară nu sunt
stele, nici semilună, doamnă!
Afară s-a-nserat
iar cerul a
asfinţit de toamnă.
de Ovidiu Orbesteanu
UMBRELE VIORII
Stau tolănit pe-o
bancă,
cu umărul pe-un
gard.
Copacul
dinspre vale
a devenit
fantomă.
Nea Stancu
lăutarul
îmi cântă la vioară
balada fără nume
cu izmă de pelin.
Arcuşul urcă-n
trepte
şi tulbură
amurgul...
Acum
îmi este frig
şi-mi este atât
de seară...
Mă mir că nu e
lună iar ceul nu-i senin,
dar vreau
s-ascult balada
a nu ştiu cata
oară.
S-a imbătat Nea
Stancu,
s-a imbătat de
vin.
M-am imbătat si
eu de sunet de vioară.
Stau tolanit pe-o
bancă,
cu umărul
de gard,
si-mi este aşa de
frig
si-mi este
atât se seară.
de Ovidiu Orbesteanu
ONIRIC
Trec lebede pe lacuri cenuşii
lasând pe valuri
umbre de himere;
au foc in ochi si
suflete pustii
si-n piepturi duc
ecouri de tacere.
În negrul nopţii
cu reflexe indigo,
tolerate pe un
petic de hartie,
se răsfaţă-n
ritmuri de tango
inexistenta umbră
arămie.
Cu ochi şi frunze
zugrăvite pe coroană,
un arbore
sihastru si tăcut,
la rându-i
ornament pe o maramă,
se stinge-n umbra
visului trecut.
de Ovidiu Orbesteanu
ANGOASĂ
Cerul, roşu .
Pălăria
e albastră .
Două umbre
îmbrăţişate,
Dezbrăcate,
Par lipsite de
contur .
Calul fără corp
le paşte
intunericul
macabru
dimprejur .
Luna galbenă,
din mijloc,
chioară ca un
felinar,
luminează chipul
umbrei
c-un aspect atât
de straniu,
de bizar...
Două păsări
indiscrete,
zboară aiurea
peste cer,
lăsând umbre
alungite
peste ramuri,
peste garduri
ruginite...
Doar coloanele
din fier
stau de pază,
neclintite.
Nu se-aude niciun
sunet.
E-ntuneric.
Noapte .
Angoasă .
Ceaţă densă...
Cartier .
de Ovidiu Orbesteanu
HIMERE
Într-o noapte ,
am visat că o pasăre uriaşă
a mâncat un copac,
iar soarele galben,
ascuns
intr-un sertar,
furios,
şi-a ridicat braţele către un alt soare
imaginar.
Stelele,
mărgelele-nchipuite ale mamei,
erau răsfirate , anapoda ,
pe un calendar
expirat
şi uitat în acelaşi strâmt şi insalubru sertar.
(Visele ne-mplinite,
ne lasă, adesea,
un gust amar.
Mările lumii
au menirea să spele,
aşadar,
iluzii,
multe şi ieftine…
ca nişte obiecte inerte
de pe rafturile de scanduri uzate
ale unui bazaar).
Altă dată am visat
( de necrezut ! )
un măgar.
Între mine şi el se afla o oglindă imensă.
Visul a devenit
greu
atunci când m-am dumirit că
dihania mirată ,
din faţa mea ,
eram eu .
NOAPTE ÎNSTELATĂ
I-atât de noapte afară…
O lampă stradală
pictează cu umbre pe garduri;
-pictură murală și efemeră -
Un om și-o mârțoagă,
se plimbă pe stradă,
iar gardul de piatră dispare treptat.
Deasupra, prin crengi,
fragmentat
de ramuri, de cabluri,
se-ntinde
imensul cer instelat.
I-atât de noapte
pe stradă…
Nocturnă pictată cu negru pe negru.
Totul se stinge,
totul se șterge,
treptat,
sub aripa nopții,
sub ceru-nstelat.
de Ovidiu Orbesteanu
UN CANTEC URSULUI
POLAR
Aici zăpada nu
ajunge niciodată .
Eşti ursul roşu,
ursul polar,
şi eşti frumos !
Eu stau la masă .
Mă-ntind şi iau
al treilea pahar
şi beau
în cinstea
ursului polar.
Privesc
şi beau...
Ce urs frumos !
Şi este roşu
ursul polar.
Mă-ntind si iau
al patrulea pahar
şi beau, şi
beau...
şi iarăşi beau,
încet
pahar după pahar
în cinstea
ursului polar.
de Ovidiu Orbesteanu
UN COPAC
Un copac a murit
sub privirea mea.
L-am găsit
singur,
atât de singur,
în mijlocul unei
păduri.
I-am căutat inima
să i-o mângâi,
dar nu i-am
gasit-o.
I-am căutat
sufletul să i-l mângâi,
dar nu i l-am găsit.
I-am căutat fruntea...
Zadarnic !
nu i-am gasit-o.
Un copac fara
inimă,
fară suflet,
fară frunte...
A murit.
de Ovidiu Orbesteanu
de Ovidiu Orbesteanu
